Pentru OAMENI care merita!

Dragoste adevarata

Plouã! Plouã mãrunt ca la început de primãvarã. Razele lunii nu reuºesc sã pãtrundã pânã pe pãmânt. Se izbesc de norii groºi ºi se întorc înapoi în univers. Nu este luminã nicãieri în acest mic oraº de provincie. Totul este cufundat în întuneric . La nici o fereastrã nu este nici mãcar o lumânare aprinsã, doar la intrarea în parcul bãtrân, dar îngrijit, mai pâlpâie un felinar. Parcul abia începuse sã se dezmorþeascã dupã iarna lungã care a început sã-ºi piardã urmele. Într-un loc mai ferit de vântul nãprasnic, sub un nuc bãtrân, vechi parcã de când lumea, iºi cãuta adãpost o mogâldeaþã. La prima vedere ai fi crezut cã este un câine fãrã stãpân ºi cautã sã se culce, dar nu era un câine, era un bãiat zdrenþãros. Tocmai împlinse vârsta majoratului ºi fusese dat afarã din casa copiilor, pãºise afarã pe poarta orfelinatului doar cu o coajã de pâine uscatã în buzunarul paltonului, ºi ãla mâncat de molii. Cãuta adãpostul cuiva înþelept ca sã-l îndrume mai departe în viaþã dar nu gãsi decât acest nuc bãtrân din vechiul parc. S-a asezat pe pãmântul îngheþat ºi încerca sã se acopere cu paltonul, încerca sã se încãlzeascã cãci era ºi el pe jumãtate degerat. Îi era foame. Nu mâncase de câteva zile, apã bãuse când si cum, de ici de colo. Nu era de prin locurile acelea, oamenii încã nu-l mai vãzuserã, mereu îl alungau, îl credeau un netrebnic, un hoþ, un pierde varã. Se vedea respins pe unde mergea, îi era greu sã înfrunte realitatea, îºi dorea sã moarã. Sub nucul bãtrân toate aceste gânduri îi zburarã pe alte lumi, toatã durerea pe care o purta în suflet începea sã disparã, se simþea mai liber sub nuc, îi alina durerea.

Pe pavajul de piatra al strãzii se aud tropote de cai. O trasurã se îndrepta în mare vitezã spre parc. Patru cai albi se oprirã la intrare. Din trãsura neagrã coborâ o domnisoara îmbracatã în negru ºi avea pe cap o pãlãrie neagrã cu voal. Traversã în paºi repezi parcul ºi se opri în dreptul nucului bãtrân. Cãuta ceva, parcã se aºtepta sã fie ceva acolo, îl vãzu pe bãiat, acesta nedumerit începu sã se bâlbâie, sã plângã ºi printre lacrimi îi întalni privirea. Ea avea ochii albaºtrii, de gheaþã, Pavel(cãci aºa îl chema pe bãiat) îi simþea respiraþia rece, tãioasã a fetei, vedea pletele-i negre ce-i acopereau faþa palidã, rãmase blocat. Câteva clipe durase schimbul de priviri ºi ea o luã la fugã spre ieºirea din parc. Încã câteva clipe ºi trãsura se puse din nou în miscare. Pavel rãmase ºocat, nu ºtia cine era, ce dorea de la el ºi mai ales cum de a ajuns exact în dreptul lui... Într-un final frãmântat de gânduri ºi cu pleoapele grele adormi zgribulit la umbra nucului protector. Mãcar vântul îl atingea mai greu cãci restul lucrurilor erau toate împotriva lui.

Dimineaþa se trezi obosit ºi chiar dacã era senin in ciuda ploii de seara, ce a fost intr-un moment inoportun. Senin era cerul dar în sufletul lui era o pustietate precum pe lunã sau un deºert. Se simþea singur, trist, viitorul lui era incert, nu ºtia pe unde sã pãºeascã, cum sã-ºi înceapa viaþa. Era pierdut ºi mergea pe unde îl ducea picioarele. Privirea era în pãmânt, nici mãcar nu privea înainte, norocul îl ocolise de atâtea ori, nu mai credea în nimic. Strãduþele erau încã pustii, dar în curând târgul va prinde viaþã. Vântul adie uºor... Încã e rãcoare dar soarele va începe sã zâmbeascã, lumea sã se agite, doar el nu. Foamea îl mãcina. Þara încã nu îºi revenise de pe urma rãuboiului deºi trecuserã deja 10 ani de la tratatul de pace ºi o crizã economicã se vedea la finele anului. Anul promitea secetã, þãrani erau deja agitaþi. Târgul se trezeºte. Lumea incepe sã miºune pe strãduþe. Aºa cum dau nãvalã oamenii în târg, aºa începeau ºi gândurile lui sã îl cuprindã, sã îl înnece.